Cei care mă cunosc, știu că pentru oamenii aflați în nevoie, sar în ajutor și mărturie stau acțiunile umanitare la care am participat de-a lungul timpului. Așa am lucrat și pentru una dintre cele mai mari organizații mondiale de ajutorare a oamenilor, #HabitatforHumanity.

Într-o lume, pardon, într-o junglă în care uităm de umanitate, sunt și oameni care ajuta dezinteresat. Nu scriu că să mă laud și nici că să fiu judecată, însă situația prin care am trecut, mă face să trag un semnal de alarmă și să deschidă anumite minți. Să nu uităm de umanitate, prin tot ceea ce reprezintă ea. O să explic acum în detaliu….

Vecinii și prietenii mei știu că, de câteva ori pe an, strâng haine, încălțăminte, jucării, rechizite, nu doar noi, ci și folosite, dar în stare foarte bună. Sunt comunități sărace, uitate de lume, care au nevoie de ele. Pentru anul asta, a fost a 3-a oară când am organizat această acțiune. Am strâns lucrurile la mine acasă, le-am sortat, pus pe categorii și ambalat în saci groși. De ce în saci? Simplu: cutiile ocupă mult spațiu.

Mă chinuiam de doua săptămâni să ajung la Poștă cu ele și iată, că la început de săptămână, am ajuns la curierat. Veneam de la serviciu, îmbrăcată elegant. M-am oprit la un serviciu poștal din zona Voluntari și am stat cuminte la coadă, în fața clădirii. A durat cca 20 de minute, până când am ajuns la ghișeu. Între timp a dat și o ploaie scurtă.

Când mi-a venit rândul, doamna de la ghișeu m-a întrebat dacă depun colet sau am ceva de ridicat. I-am zis că nu am colet, ci am de trimis niște saci cu lucruri, către o comunitate fară posibilități. Pe un ton ironic, ea m-a întrebat: “Sunt gunoaie? Nu le puteați pune în cutii?” I-am arătat doamnei mașina de afară și i-am explicat că, deși mașina este de teren, totuși nu e camion. Pe același ton, m-a întrebat și dacă am scris pe saci.

Am bănuit că doamna era deranjată de faptul că am venit la final de program și că îi dădeam și de lucru că deh, să introduci datele în calculator, pentru 9 saci, ce cântăreau în total aproape 52 kg, nu era simplu!

Când a început operațiunea de introducere a datelor, parcă s-a luminat brusc și și-a schimbat dintr-o dată atitudinea, când a aflat că mă cheamă Roxana Ciuhulescu. Dintr-o dată, doamna aceasta ironică și acidă a devenit politicoasă, prietenoasă și excesiv de cooperantă.

M-a durut schimbarea ei bruscă de atitudine, pentru că ea nu se datora decât faptului că sunt o persoană publică. Dar dacă nu aș fi fost, mi-ar fi vorbit pe același ton batjocoritor de până atunci.

Cu toate acestea și de dragul oamenilor pe care vreau să-i ajut, a trebuit să înghit umilință și atitudinea doamnei. Asta m-a rănit și m-a făcut să mă gândesc la romanii care au preferat să plece din țară, să trăiască în țări unde respectul și decenta sunt lucruri normale.

În toată situația creată, m-a făcut să zâmbesc atitudinea unui domn care mi-a sărit în ajutor și a început să care cu mine, sacii din mașină. Mi-a fost de mare ajutor și îi mulțumesc!

Și că să fie “bine”, introducerea datelor pentru fiecare sac, dura câte 5-7 minute, pentru fiecare. În spatele meu, mai erau 4 oameni. Dându-mi seama că treaba durează prea mult, m-am retras într-un colț, până când ceilalți și-au încheiat treburile cu poșta. Era deja 17.20, când am reluat operațiunea și a mai durat 20 minute. Greu, domne’, greu se mai lucrează.

Într-un final, am plătit operațiunea, am mulțumit (mai mult Bunului Dumnezeu, că m-a ținut în frâu) și am urcat în mașină. Mi-am dezinfectat mâinile, care nu înțelegeam de ce mă ustură. Aveam crăpături în palme, dar durerea din suflet mă ustura mai tare.

Am ajuns acasă și am început să plâng, a fost o descărcare nervoasă!