Deschid această fila a vieții mele, a noastră ca familie, întâi prin a mulțumi infinit Asociației “Salvează o inima” și unui OM numit Vlad Placintă. Datorită lui și a zecilor de suflete care s-au mobilizat ca fetița mea să aibă un viitor sănatos, și să nu fie împovărată de dureri. Mai mulțumesc sutelor sau poate miilor de oameni care au empatizat cu noi și care ne-au transmis gânduri frumoase și încurajatoare. Mă înclin.

Nu credeam că o banală scolioză poate duce la riscuri atât de mari pentru sănătate și bineînțeles, la o operație chirurgicală atât de grea. Încep cu riscurile: deformarea bazinului, a picioarelor, perforarea organelor interne, disfuncția plamanilor și în cazul fetelor (viitoare femei), la imposibilitatea unei sarcini.

Copila mea, Ana Cleopatra, a fost diagnosticată în 2020 de către dr. Ion Bogdan Codorean cu scolioză de 36 grade. Încă de la prima vizită, medicul a fost reținut în ceea ce privește evoluția bolii și ne-a spus încă de atunci că nu crede că Ana va scapa fară chirurgie. Eu am bătut în retragere încă de atunci și până anul ăsta, luna mai, nu am acceptat nicio secundă ideea de operatie. Doi ani jumătate am luptat pe toate fronturile, de la a purta corset și până la kinetoterapii, gimnastică medicală sau masaje, am făcut tot ce am putut pentru a o ajuta.

Odată cu pandemia, am observat ca Ana începuse să facă scolioză. Din cauza sistemului de învățământ online, copiilor le-a fost permis să ia parte la ore din fața calculatorului, în orice poziție își doreau și ca atare, și temele le-au făcut în poziții nu tocmai corespunzătoare. Biroul (ca piesă de mobilier) era ca și inexistent, era mai distractiv să scrii sau să citești atârnat din pat, stând pe covor sau cocoțat pe ursul de pluș. Deși noi i-am atras atenția că poziția de studiu trebuie să fie una corectă, la birou, cu mâinile pe masă, pe ea o găseam în cu totul alte poziții. Atunci a fost perioada în care a debutat scolioza. Nu am reacționat în perioada aceea pentru ca toți fugeam de spitale fiind un risc mare de infestare, iar când am ajuns cu ea la doctor, dupa câteva luni, abia atunci am realizat că scolioza era destul de seriosă, diagnosticată cu 36 grade.

La indicațiile unui alt medic al clinicii Artrosport, am ajuns la Novak Health Care pentru corset unde în 48 h, tehnicienii i-au realizat un corset Cheneau adaptat ei. Pentru un adolescent, acest corset este o corvoadă, iar parintii care sunt în situația noastră, știu cât de greu este pentru copil să se adapteze cu acest obiect pe corp, să-l poarte aproape non stop și să și doarma cu el. E cumplit! Însă asta nu este partea cea mai dificilă.

Am început și kinetoterapiile, gimnastica medicală susținuta, 3 ședinte pe săptămână, dar și exercitii acasa.

Ana nu a fost un copil sedentar, încă de la 3 ani a facut balet, la 6 ani am dus-o la înot apoi a facut volei, echitație și scrima. Mi-am educat copiii și prin sport, eu si soțul meu am fost sportivi de performanță și asta insuflăm și copiilor nostri și au învățat încă de mici să iubeasca sportul. Accentuez latura sportivă pentru că, cu atât mai mult, aceasta scolioză nu se datorează lipsei de mișcare sau a unei mase musculare inexistentă. Nu!

Doi ani jumătate am luptat împotriva acestui inamic invizibil, iar anul acesta, în luna mai, când am fost din nou la clinica din Miercurea Ciuc, tehnicienii ne-au spus că refuză să-i mai faca încă un corset pentru ca este evident ca nimic nu a ajutat-o din toate astea. Foarte fair din partea lor și deși mă panicasem enorm, am apreciat franchețea. Cineva trebuia să ne scuture și să ne spună adevărul neacceptat până atunci de mine: copila avea nevoie de operație chirurgicală de îndreptare a coloanei.

În acel moment nu știam încotro s-o apuc, gândurile mi-o luau razna, începusem să tremur și Ana la fel. Tot ei au venit cu prima recomandare: dr. Alexandru Thiery.

Am început să cercetez, să mă informez, să dau telefoane la prieteni, cunoscuți, medici. Toate informațiile primite duceau către acelasi om. Dr.Alexandru Thiery este unul din cei mai buni medici în chirurgie spinală din Europa și are la activ peste 1300 de operații doar de scolioze.

În scurtă vreme am reușit să obțin numărul lui de telefon, l-am sunat și n-a raspuns. M-am gândit că poate este în operație sau în vizite medicale, poate o avea programări, just. I-am dat mesaj și în scurta vreme mi-a cerut câteva informații despre vârsta copilului, dar și radiografia coloanei.

Trei zile mai tarziu eram programați la clinica Recover, atunci când l-am întâlnit pe dr.Thiery. Deși eram speriați de moarte, eu și soțul meu am privit amuzați interacțiunea dintre fiica noastră și medic. Puteam să bănuim că acasa îl așteapta un adolescent. 😊

În prima fază ne-a dat să facem un anume tip de radiografii, iar următoarea dată a decis ce era de făcut: clar, operație de îndreptare a coloanei.

22 august a fost ziua în care Ana a intrat demnă în sala de operații. Aștepta acest moment, și-l dorea. Orice, numai să nu se mai chinuie cu corsetul și cu rănile provocate de el. Îl ura de-a dreptul. Deși eram copleșită de emoții, mă uitam cu admirație la ea cât de senină și demnă a intrat în sala de operații. Fară lacrimi, p-alea le-am vărsat eu înainte și mai ales în timpul operației.

Au urmat 9 ore de calvar pentru mine, 540 minute în care pereții m-au strans și m-au lăsat fără aer și în care îmi blestemam ziua în care m-am născut. 9 ore în care îmi venea să dau buzna în sala de operații că poate măcar așa aflu de soarta copilului meu. Minute în șir în care încercam să evit gânduri negative sau obsesia că fetița mea ar putea rămâne paralizată. Însă mai știu că m-am rugat neîncetat la Dumnezeu și că am fost încurajată de soțul meu care mi-a fost stâlp de susținere. Încurajări am primit și din partea domnului Placintă, de la familia mea și de la prietenii cei mai apropiați. Toate astea, m-au ajutat într-o anumită măsură. Păcat că nu am luat și un distonocalm!

La ora 16.30 am primit primele radiografii pe whatsapp de la cineva din cadrul spitalului, iar ochii îmi șiroiau. Știu doar că atât am întrebat: copilul meu e bine? Își mișcă picioarele? Și imediat am fost înștiințată ca totul a decurs ok.

La 30 minute dupa încheierea operației, în rezerva spitalului Monza a apărut și chirurgul. Zâmbitor și cald, așa cum l-am văzut și prima dată, ne-a dat vești bune despre Ana: operația a decurs bine, și-a revenit din anestezie, a respirat neasistată. Ne-a explicat și cum este preconizată evoluația ei, dar și care va fi programul de terapii în următoarea perioadă.

O oră mai târziu am fost invitati s-o vedem la ATI. Echipați corespunzator, am intrat acolo. Când am zărit-o era cu ochii demi deschiși și mi-a dat senzația că începe să plângă. Și da, s-a plans, nu de dureri, ci de sete. Am încurajat-o, i-am zis cât suntem de mândri de ea și cât de mult o iubim. Cum apă prea multa n-a putut primi, ne-a cerut să vada radiografia de după operație, medicul îi spusese că acum o sa iasă mândră în lume, cu capul sus și spatele drept.

A doua zi dimineață au adus-o în salon. Era la fel de frumoasă și senină ca la terapie intensiva și nu se plângea de nimic. Abia spre seară au început să apară durerile, pesemne anestezia trecuse. În rezervă intrau pe rând medicii de gardă, asistenții, toată lumea era în jurul ei cu mare grijă.

A treia zi a început să se dea jos din pat, să meargă la toaletă, apoi au început și primii pași pe holurile spitalului. Câte puțin efort, dar cu o porție mai mare de somn după, pica sleită de puteri. Și cu mine acolo lângă ea, care o vegheam non stop.  

Acum, după 5 zile deja de la intervenția chirurgicală, lucrurile au căpătat un contur mai luminos, durerile sunt din ce în ce mai puține, iar somnul este mai de calitate. Ba chiar urcă și coboară singură, pe scari, un etaj.

Ziua a 6-a a fost plină de zâmbete, s-a simțit bine, i-a fost scos pansamentul și aplicat un plasture rezistent la apă și a facut și primul duș asistată. A avut o remarcă simpatică: “mama, mă simt ca un bebeluș!”. Și a fost extrem de bucuroasă la aflarea veștii că plecăm acasă mai repede, adică după fix o săptămână. Și eu la fel, m-am topit de dorul celui mic.

Surpriza cea mai mare vine acum: odată cu operația, Ana a crescut cu 7 cm, practic a câștigat centimetrii pierduți prin curbura coloanei. Recunosc, a fost o mare surpriză și o imensă bucurie, deși medicul Thiery ne spusese că va crește, însă nu putea aproxima exact cu câți centimetri.

Ce urmează? O perioada de câteva săptâmâni de kinetoterapie la clinica Recover și după cum spunea și medicul chirurg, Ana se va putea reîntoarce la sport în scurtă vreme, iar în februarie, va putea să meargă și la schi.

A fost greu și încă nu a trecut, dar noi, ca părinți, avem liniștea sufletească că am făcut pentru ea tot ce se putea. Copiii merita un viitor bun și sănătos!

Mulțumesc echipei medicale a Spitalului Monza, de la medici, la asistente, infirmiere și până la portar, ați fost de milioane, mă înclin! Să vă ajute Bunul Dumnezeu!