Au trecut 30 ani de la prima mea zi de școală și m-a apucat nostalgia. Asta și pentru că fetița mea, Ana Cleopatra, a început azi școala, primele ore în clasa 1. Mă uitam la ea cu mândrie și totodată cu emoție. Recunosc, abia m-am abținut să nu plâng și totuși, lacrimile m-au trădat iar ea trăgea cu ochiul la mine și mă strângea tare de mână. Asta nu știu dacă o făcea ca să mă îmbărbăteze sau ca să n-o fac de rușine însă, de fiecare dată îi zâmbeam, de confirmare că sunt fericită, nu tristă.
Clasa 1 este probabil primul pas important al unui copil, în societate. Grădinița desigur, are și ea rolul ei esențial, însă cea mai importantă este educația celor 7 ani de acasă.
În urmă cu 30 ani, făceam și eu primii pași în școala generală. Am multe amintiri, însă, cu siguranță, nu voi uita niciodată acea primă zi din clasa 1. Mama și tata m-au dus la școală de mânuță, iar în fața clasei, m-au lăsat să intru singură. Eram copleșită de emoții și nu înțelegeam de ce părinții mei n-au intrat odată cu mine în clasă. Mă temeam că ma vor lăsa acolo și vor fugi și mă uitam cu jind, la ceilalți copii pentru ca își aveau părinții alături. Câțiva ani mai târziu am aflat de ce n-au intrat cu mine în clasă. Au rămas pe hol să-şi șteargă lacrimile. Nu de alta, dar era ciudat să vezi un bărbat înalt de 2.02 m cu lacrimi în ochi și o femeie de 1.80 căutând un colț de cameră să-şi ascundă privirea emoționată. Ulterior, părinții mei înalți si frumoși ca brazii au intrat în clasă și în momentul ăla s-a făcut liniște, nimeni nu mai vorbea, toată lumea se uita la ei. Mă simțeam cel mai mândru și mai important copil de pe pământ și radiam de fericire. Amândoi au venit la mine, m-au pupat pe frunte , m-au mângâiat și au dispărut. Înainte de a ieși din clasă, tata mi-a suflat la ureche: „numai oamenii care învață carte vor ajunge cineva în viață”. Și aici s-a rupt filmul, am intrat în „jungla” sistemului educațional. Au urmat 5 ani petrecuți în 8 școli generale, însă voi povesti altă dată de ce am trecut prin atâtea școli. Asta este viața care uneori bate filmul.
Azi, în drumul meu către școală, mi-au revenit aceste amintiri în minte și în suflet și mă bucur că am avut așa părinți. Mai am doar unul, o am pe mama pentru că tata s-a prăpădit când aveam 11 ani, iar mămica mea a luptat mult și din greu pentru existența mea și a lui Felix , fratele meu. Mulțumim mamă, ești cea mai deosebită mamă din lume & te iubim!
Înainte de a ieși din clasa fetiței mele, am sărutat-o pe frunte și i-am suflat la ureche: „numai cei care învață carte vor ajunge cineva în viață”. Bineînțeles că ea cunoaște povestea asta și dacă pe bunica o „trage de limbă” de câte ori are ocazia, pe bunicul îl privește doar în tabloul pe care îl am cu el, ca o icoană.
Viața e cu bune și rele, am învățat să lupt și cred că am realizat ceva. Îmi doresc ca micuța mea să fie cel puțin la fel de luptătoare ca bunica ei și să aibe o viziune cel puțin la fel de bună ca a bunicului ei. Că de la mine…. le are pe restul… :))
Să înceapă clasa 1, suntem pregătite! 
