Pentru cei care spun că 2020 a fost un an greu, vă spun eu cum a fost 2017 pentru mine!

Anul 2017, pentru mine, a început pe holurile Terapiei Intensive, din cadrul Spitalului Militar. Mămăița mea era în stare gravă, intubată iar eu eram zilnic acolo, agățându-mă de speranțe și așteptând veștile medicilor de la ATI.

Insomniile și grijile lăsaseră deja urme pe chipul meu, iar părul mi-l pierdeam treptat. Deja cunoșteam rudele celor internați, iar locul acela îl puteam străbate și legată la ochi.

În spatele ușilor ATI, când auzi aparatul de monitorizare, inima “piu-piu-piu”, nu-ți rămâne decât să te rogi ca sunetul incontinuu să nu fie de la cel drag al tău.

Mirosul de dezinfectant mi-a rămas multă vreme în mâini, în nări și aveam impresia că și parfumul meu mirosea a dezinfectantul acela. Acum, în pandemie, mi-am readus aminte cum era atunci: mirosul ăla m-a urmărit multă vreme.

La final de ianuarie, într-o zi de luni, am alergat prin tot orașul ca să prind ora 16:00 lângă ea. Am avut o premoniție. Deși era în aceeași stare, i-am șoptit ceva la ureche, am îmbrățișat-o și am ieșit. Câteva ore mai târziu, aveam să mă țin de uși, să-mi jelesc Mămăița. Mă alina doar gândul că suferința ei luase sfârșit și acum era liniștită. Era deja cu îngerii.

A urmat tot ritualul creștinesc, nu intru în detalii! Durerea avea să se estompeze în câteva luni.

Știți ceva? Atunci mi s-a revelat că singuratatea în doi este mult mai rea decât singurătatea asumată. O simți mai acut, atunci când nu ai pe umărul cui să plângi. Singurătatea aceasta în doi o simțeam deja de câtiva ani și, așa cum am presimțit pierderea bunicii, am știut că va urma un an al schimbărilor.

După două luni, am început să-mi revin treptat. Am reînceput să zâmbesc, să-mi leg părul, îndrăznind să-mi arăt fața trasă de slăbit si suferința. Ba mai mult, am decis că e momentul unei prime schimbări: mi-am tuns părul scurt. Oricum, mai aveam 3 fire de două băi și-o ploaie.

Timpul parcă se dilatase, treceau greu zilele sau așa le simțeam eu. Era final de mai și o pregăteam pe fetița mea pentru petrecerea de 1 iunie. Vorbesc la singular, da, pentru că așa eram de multă vreme. Și cum nici de 1 iunie n-am putut fi o familie, am decis că e cazul să pun punct mariajului și s-o iau de la capăt.

În 2 iunie, am stat de vorbă cu ea, cu puiuța mea, începusem s-o pregătesc mental și ulterior și fizic de “plecare”. Când lucrurile nu mai funcționează într-o căsnicie, e bine să pui punct. Decât să arăți copiilor valori greșite despre conceptul de familie, mai bine îți asumi riscurile și o iei de la capăt.

Pentru fetița mea a fost ca o joacă, pentru mine era de groază! Și ne-am mutat, am început de la 0. Ne-am luat lucrurile personale și gata, am luat-o de la capăt. În iulie, se pronunța divorțul la notariat.

Abia așteptam să trec de toată procedura asta și, Slavă Domnului, s-a mișcat repede totul. Custodia copilului a fost stabilită, mai rămânea partajul. Povestea asta cu partajul este un never ending story…

Nu pot să spun că a fost ușor însă măcar îmi recăpătam încrederea în mine, personalitatea demult strivită, începeam să zâmbesc și de ce să nu recunosc, începea să-mi placă sentimentul de libertate. Însă, acest sentiment aveam să-l simt pentru puțin timp, pentru că rapid a apărut acel cineva care m-a făcut să pot regândi viața în doi. Cu teama și suspiciune, am început să ne tatonăm și era minunat. Mă gândeam că mi-e frică de fericire și de spaimă aveam tendința să fug de ea.

Așa de tare ne-am lipit unul de altul, “ca marca de scrisoare”, că totul a venit repede. La finalul lui octombrie, aveam să aflu că voi deveni mamică pentru a doua oară. O veste care m-a “scuturat”, nu eram pregătită deloc. Am avut nevoie de 3 zile ca să mă obișnuiesc cu ideea: era clar un an complet diferit de ceilalți! Îmi era frică, nu știam cum va fi din nou viața în 3, darămite în 4!

Am hotărât că, după un an cu o încărcătură atât de mare, să plecăm într-o vacanță. Și uite așa, ne-am urcat în primul avion care ducea către Phuket (Thailanda). Urma cea mai lungă vacanță din viața mea/noastră: aproape 4 săptămâni! Asta se întâmpla în a doua de Crăciun. Și am zburat fericiți către mare și soare.

N-am ajuns nici bine acolo că, imediat, am crezut că se rupe pământul sub mine. Puiul din pântec era în pericol, sângeram și am fugit către spital. Am sunat-o pe doctorița mea, Cezara Bucur, în mijlocul nopții. Buimacă de somn, m-a întrebat dacă am luat din România acele medicamente pe care mi le-a prescris. Ce era mai important, uitasem acasă, pe pat. Îmi venea să-mi smulg părul din cap. Farmaciile din Phuket nu-mi vindeau medicamentul acela, decât cu rețeta de la medic. Nu aveam așa ceva. Am ajuns la spitalul de urgență.

Era noapte, ora 1, iar medicul de gardă care vorbea engleza “de-l dureau mâinile”, mi-a explicat că vrea să-mi facă o ecografie, să vadă dacă bebelușul mai are puls. Am stat în camera de gardă două ore, timp în care medicul se uita la ecograf ca la OZN-uri. După îndelungi căutări, recunoaște că nu știe dacă mai trăiește copilul. Am avut senzația că el, de fapt, face parte din personalul de la curățenie, că nu e nicidecum un medic. Am părăsit spitalul la ora 03:00 dimineața, fără niciun rezultat. La ora 11:00, m-au anunțat că avea să mă vadă medicul specialist.

M-am reîntors în spital, la ora menționată. Ba am ajuns chiar mai devreme, de frică să nu fie orașul blocat și să-mi pierd programarea. Urma să intru în cabinet când, deodată, iese o gravidă cu o sarcină mare, ce plângea de mama focului. Doi brancardieri au venit și au luat-o pe sus, ca să nu leșine de plâns. Copilul ei murise în burtă, iar femeia era distrusă.

Cu un mare nod în gat, am intrat în cabinet. Un medic zâmbitor m-a primit și mi-a zis același lucru ca medicul de gardă: “haideți să vedem dacă mai are puls copilul”. Picioarele îmi tremurau și mi-am jurat că, dacă bebelusul meu va avea același destin ca acela dinaintea mea, îmi fac bagajele și nu mai calc niciodata în Thailanda.

În câteva minute, doctorul mi-a dat cea mai mare veste: copilul era bine! Mi-a prescris medicamentul pe care mi-l dăduse și dr. Bucur și pe care l-am achiziționat de la farmacia spitalului.

Următoarele zile am stat cuminte, la umbra, n-am umblat, m-am odihnit.

La un moment dat, am fost în vizita la Buddha, abia așteptam să-i vizitez templu. Am ajuns acolo și m-am așezat în genunchi. Am mulțumit pentru toate aceste daruri. Dumnezeu este peste tot! Urma să vina Sf. Ioan Botezatorul. Baiețelul meu este botezat Cezar Ioan.

Uneori, viața chiar bate filmul!